La noi Black Friday nu mai e o vineri, e un sezon, ca gripa. La unii a trecut deja, la alții abia începe, iar alții îl duc de la 1 noiembrie până la Crăciun, ca pe o tuse d-aia uscată care nu mai trece. Peste tot „-40%”, „3+1 gratis”, „Black Friday la vinuri”, „cel mai mic preț din univers”, „azi și numai azi, până la sfârșitul lunii”. Intri în supermarket după o pâine și ieși cu douășpe sticle, un set de pahare cadou și senzația că ai făcut afacerea anului. Pe urmă, spre Crăciun, deschizi a treia sticlă din bax și îți dai seama că afacerea anului a făcut-o, de fapt, oricine altcineva, numai tu nu.
Cine a inventat Black Friday? Spoiler: nu un comerciant. Nici Baba Vanga. Pababibaaam!
Pe scurt, pentru cine a chiulit de la ora de istorie de dat cu cardul. Primul „Black Friday” din istorie n-a avut nicio legătură cu reducerile: a fost o vineri din septembrie 1869, când s-a prăbușit piața aurului în America și o grămadă de oameni au rămas fără bani peste noapte. Deci tradiția s-a păstrat cu sfințenie: vinerea neagră e tot ziua în care pleci acasă cu buzunarele goale. Cel de azi vine tot din America, unde e vinerea de după Ziua Recunoștinței, care pică în a patra joi din noiembrie. Americanii se îndeasă cu curcan joi, iar vineri dau buzna în magazine să-și ia televizor nou pentru meciul de duminică din NFL, un fel de FCSB – Metalul Buzău de-al lor, numa’ că la fotbalul lor jucătorii au căști, umeri cât dulapul și aleargă după o minge cu colțuri.
Numele i l-au pus polițiștii din Philadelphia, prin anii ’60, care urau ziua aia din tot sufletul: trafic blocat, magazine luate cu asalt, oameni călcându-se în picioare pentru un prăjitor de pâine și două instalații de scos de Crăciun. Abia mai târziu au venit comercianții cu povestea frumoasă, că e ziua în care magazinele trec „din roșu în negru”, adică din pierdere pe profit. Sună mai bine, dar polițiștii au fost primii.
La noi l-a adus eMAG, în 2011, iar premiera a fost, cum au recunoscut chiar ei mai târziu, un dezastru: site-urile n-au făcut față, iar jumătate de țară a dat refresh până dimineața. De atunci, Black Friday-ul românesc a crescut ca un bebeluș hrănit cu sarmale cu ardei iute, smântână și două Budweiser voleu. Nu mai e o zi, e o lună. Nu mai e doar la televizoare și frigidere, e și la vin. Nu la unul, la sute, la mii, unele de nici nu știi de unde au răsărit fix atunci. Iar unde e vin la reducere, e și loc de țeapă.
Și ca să fie tacâmul complet, țeapa vine din ambele părți ale raftului. De jos, de la vinul de 19,99 „redus de la 49,99”, și de sus, de la sticla „premium” de 199 de lei care are greutatea unei gantere de la sala de forță și are uneori gust de ceai de mușețel lăsat peste noapte în cană. Hai să vedem cum scapi de amândouă.
Reducerea de 50% la un preț pe care nu l-a plătit nimeni niciodată oricum
Prima regulă de la raftul cu oferte: nu te uita la procent, uită-te la prețul de acum. Un „-50%” e frumos pe afiș, dar nu-ți spune dacă vinul a costat vreodată, pe bune, prețul de dinainte. Vestea bună e că există o regulă europeană care obligă magazinul să-ți arate ca preț vechi cel mai mic preț practicat în ultimele 30 de zile. Deci, dacă vinul a stat o lună la 25 de lei și acum e „redus” la 24,99 de la 49,99, ceva nu bate. Pozează eticheta de raft, verifică și, dacă nu-ți iese socoteala, las-o acolo.
A doua capcană e oferta la bucată. „3+1 gratis” sună ca un cadou de la Moș Crăciun, dar e un cadou doar dacă vinul e bun. Și, de obicei, vinul bun n-are motive întemeiate să-ți dea ție 4 cu unu, 8 cu 3, 6 cu 6, că nu-i băutură de acomodare la table. Pentru că patru sticle dintr-un vin care nu-ți place nu înseamnă că ai câștigat una, înseamnă că ai pierdut patru. Și acum vine trucul care te scapă de jumătate din țepe: cumpără întâi o singură sticlă. Desfă-o acasă, gust-o liniștit, iar dacă îți place, te întorci pentru bax. Oferta mai ține câteva zile, magazinul nu fuge nicăieri și, chiar dacă fuge, măcar tu nu rămâi cu cinci sticle de vin pe care le dai „cadou” colegilor la Secret Santa de Crăciun.
Detectivul „Clouseau” la raft. Ce verifici înainte să bagi sticla în coș, ca să nu devii detectivul „closet”
Întoarce sticla și uită-te la an. Albele și rozeurile ieftine sunt făcute să fie băute tinere, în primul an, maximum doi. Dacă vezi un rosé de acum patru ani la -60%, nu e chilipir, e „muertes”, amigo. Vinul ăla a avut tinerețea lui odată cu Loredana Groza, a depășit-o de mult și acum caută un loc de tihnă ascuns de lume, nu un pahar. La roșii e altă poveste, unele câștigă din câțiva ani de stat, dar la vinul de raft de 25–40 de lei regula rămâne valabilă: mai tânăr e, de obicei, mai bine.
Apoi uită-te la sticlă ca la o mașină la mâna a doua. Nivelul vinului e mult sub gâtul sticlei? Dopul e împins puțin în afară sau capsula e lipicioasă, cu urme de scurgere? Toate astea înseamnă, de obicei, că sticla a stat la căldură sau în alte condiții numa’ bune de băut. Sau nu. Vinul nu suportă căldura decât dacă-i produs pentru a fi fiert. Altfel „se coace”, pierde fructul și capătă gust de compot reîncălzit la nesfârșit și uitat pe aragaz.
Și mai e lumina. Sticlele de rosé și de alb în sticlă transparentă, stivuite fix sub neonul de deasupra raftului, sunt cele mai expuse. Lumina puternică poate strica vinul în sticla transparentă și îi dă un miros ciudat, de varză fiartă sau de carton umed. Producătorii folosesc sticlă transparentă pentru că arată bine culoarea, iar magazinul le pune la lumină tot de aia. Tu ia sticla cât mai din spatele rândului sau pe cea mai ferită, nu pe cea mai expusă, care a făcut solar de trei luni. Asta dacă nu s-au prins și ei și au făcut ei rocada înainte. Ăsta e sacrificiul pe care tre’ să-l faci. „Sometimes may be good, sometimes may be shit.”
Eticheta de pe spate te ajută mai mult decât cea din față. Mai lasă pozele și mai trage cu ochiul și la cuvinte și cifre
Eticheta din față e făcută să-ți placă. Eticheta din spate e făcută să-ți spună câte ceva mai concret, dacă știi unde să te uiți. Caută denumirea de origine, DOC sau IG, care îți spune că vinul vine dintr-o zonă anume și respectă niște reguli. Uită-te cine l-a îmbuteliat. „Produs și îmbuteliat de crama X” e una, „îmbuteliat pentru lanțul Y” e alta. Nu înseamnă că e rău, foarte multe vinuri de magazin sunt cinstite, doar că acolo nu știi exact ce cramă e în spate.
Iar medaliile lipite pe sticlă, aurii, argintii, strălucitoare ca bradul de Crăciun… sunt de multe feluri. Majoritatea vin de la concursuri serioase, cu jurii adevărate, altele de la concursuri de care n-a auzit nimeni, unde aproape toată lumea pleacă acasă cu ceva. O medalie oarecare e un indiciu de luat în seamă, nu o garanție automată. Ca diploma de la lucru manual de la grădiniță: frumoasă pe perete, dar nu te angajează nimeni pe ea.
Scump nu înseamnă automat bun, cum ieftin nu înseamnă neapărat prost. Lecții de viață „pe ’geaba”.
Acum partea care o să supere pe unii. Când dai 200 de lei pe o sticlă, nu plătești doar vinul. Plătești sticla grea de un kil, cu fundul adânc cât să-ți bagi pumnul în el, eticheta în relief, cutia de lemn (dacă are), reclama din aeroport, distribuitorul, raftul de la nivelul ochilor și, uneori, numele „celebru” de pe etichetă. Vinul din interior poate fi excelent, dar poate fi și un vin bun, banal, îmbrăcat în bulendre de sărbătoare. Prețul e cel mai bun prieten al etichetei, nu neapărat al lichidului.
La fel de adevărat e și invers. Un vin de 30–40 de lei de la o cramă serioasă e, de multe ori, mai cinstit decât unul de 120 de la o cramă care vinde povestea mai bine decât strugurii. Și mai vezi că fac și „patrușpe catralioane” de sticle pe an. Culeg și de pe Marte, și de pe Venus și vând pe pământ în Mega, că proștii ăia de extratereștri nu știu să bea vin. Secretul pe care îl știu toți cei din branșă? Sau măcar unii? Cele mai bune afaceri sunt vinurile de „entry level” ale cramelor bune. Sunt făcute cu aceeași grijă, de aceiași oameni, din aceleași vii, doar că nu stau în butoi doi ani și nu vin în sticlă de patruj’ de kile, gen ganteră.
Și, ca să închidem cercul, nici reducerea nu face un vin scump să fie bun. Un vin mediocru de 150 de lei redus la 90 rămâne un vin mediocru, doar că acum e unul mediocru pe care îl lauzi la masă ca să nu recunoști că ai dat 90 de lei pe el.
Regula mea de băutor cu acte-n regulă și dinții mov sâmbăta. Nu de la cartofi de soi, de la Syrah, evident
Știi ce-ți place. Nu ce-i place cumnatului, nu ce scrie pe afiș, ce-ți place ție: alb sau roșu, sec sau cu un pic de rest de zahăr, ușor sau plin. Cu asta în cap, la raft ai deja jumătate din drum făcut. Apoi verifici anul, nivelul, dopul și locul în care a stat sticla, iei una de probă, o guști acasă și abia apoi faci baxul. Și când nu știi, întrebi. Pe cineva din magazin, pe un prieten care se pricepe sau pe mine, că de-aia sunt aici. Pentru două sutici de euro ți-l și beau, și-i dau și două medalioane. De porc.
Reducerile de iarnă nu sunt dușmanul tău. Sunt doar un examen. Treci de el cu ochii deschiși și cu o singură sticlă în coș la prima vizită, iar de Santo Andrei o să ai pe masă vin bun, luat ieftin. Asta e afacere adevărată.
Ai prins vreo ofertă bună anul ăsta sau ai luat țeapă la raft? Scrie-mi în comentarii ce sticlă ți-a rămas în gât, la propriu sau la figurat. Și trimite articolul prietenului care alege vinul după culoarea etichetei. Știi tu care.
Lasă un răspuns